Iubirea e o întâmplare

  

    Iubirea e o întâmplare, izvorâtă din cele mai iraţionale motive. Ea se naşte din senin şi trăieşte alimentată de speranţe, gânduri, emoţii şi trăiri. Nu alegem pe cine iubim, la fel de bine cum nu ne algem familia sau locul în care apărem pe lume, de aceea un asemenea sentiment fără de judecată intrigă mintea omului şi îl pune în faţa sinelui.
   Nu de puţine ori se iveşte acea antagonie dureroasă între inimă şi minte, între sufletul sensibil şi cel raţional.Aşadar iubim şi nu ştim de ce. Înclin astfel să cred că este o intervenţie a sorţii şi nici pe departe o altă faţă a hazardului şi poate dacă am accepta asta am putea ajunge mai lesne la desăvârşirea fiinţei noastre. Poate într-un final, Omul va izbândi să alunge suferinţă şi să lase iubirea să primeze, în pofida raţiunii şi spun asta nu pentru că această facultate de cunoaştere prin noţiuni şi judecaţi ar fi dăunătoare spiritului ci pentru simplul fapt că iubirea se simte nu se gândeşte. Nicicând nu vom putea planifica sau socoti cui ne vom dărui inima. O vom face dintr-un imbold sosit de dincolo de limitele noastre umane şi brusc ne vom trezi în faţa unui fenomen al cărui cauză venită din alte sfere, cel mai probabil superioare, va manifesta un profund efect în realitatea noastră - pe care o găsesc inferioară din propriul punct de vedere.
    Aş putea merge mai departe şi să afirm că există mai multe tipuri de iubiri, diferenţiate de contex, dar că toate acestea descind dintr-o Iubire Universală pe care doar cei mai evoluaţi dintre noi o pot atinge. E drum lung până acolo, iar până atunci propun să ne bucurăm de iubirea noastră simplă şi să o facem cât mai curată. În acestea din urmă zic să lăsăm deoparte întrebările şi să ne permitem luxul de a simţi mai mult.