Goana după vise

     La temelia oricărui proiect, indiferent de natura sa, a stat un ansamblu de idei, care hrănite fiind de ambiţii, care mai de care mai înflăcărate, s-au metamorfozat în vise, depăşindu-şi astfel condiţia de simple concepte. Trecerea lor este uneori anevoioasă, alteori efervescentă ori efuzivă, însă nu ne putem îndoi că acest tărâm oniric, germinat din noţiuni primare, ne-a clădit lumea în care trăim.
     Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să cugetăm la o dimensiune privată de oameni visători şi de goana lor neostenită după aspiraţii.Cu toate că mi se pare ceva de neconceput, ceva de ordinul irealului, voi intra în această experienţă imaginativă şi mă voi strădui să întrevăd câte ceva. Lăsându-mi deoparte latura creaţionistă, zăresc o lume în care omul nu a evoluat şi nu s-a ridicat nici pe departe stăpân peste regnuri şi Pământ. E încă o fiinţă primitivă cu grave handicapuri volitive şi intelectuale.
     Gândesc că există o corelaţie între intelect, voinţă şi vise. Astfel, intelectul generează ideile care avansează la gradul de vis, aspiraţie şi-apoi alimentate de forţa volitivă ajung să se materializeze. Prin urmare, sunt de părere că ar trebui să fugim cu mai mult aplomb până când ne vom isprăvi dezideratele. Pe de altă parte acest act visării ne va ţine minţile sănătoase şi capabile să-şi manifeste harul creaţiei.
     La final vă înaintez un gând sosit printre rândurile acestea şi anume: Nu cumva un Univers lipsit de caracterul visării e un paradox? Poate că într-un mod sau altul, întreaga existenţă s-a născut dintr-o goană divină după vise. Vă las să cugetaţi...

Întrebarea supremă

   
     Dintre toate întrebările pe care omul şi le poate pune, “De ce? “a rămas întrebarea de referinţă, cea care nu dă pace cugetătorilor. Nu este deloc amplă, însă se dovedeşte adeseori a fi urmărită de spectrul infinităţii, deoarece e lesne de observat că nu poate obţine un răspuns satisfăcător şi răsare mereu în urma oricărui răspuns, doar, doar să mai ridice o nouă dilemă.
     Iată că două cuvinte, secondate de o punctuaţie, izbutesc să neliniştească apele gândurilor, ducând la un şir nelimitat de alte enigme. Prin urmare, întrebarea “De ce? “constituie un oximoron subtil, pentru că înfăţişează o aparenţă simplă, dar care ascunde o complexitate intrigantă. Asta mă nedumireşte şi mă face să aprofundez şi cu mai multă învârtoşare taina acestei întrebări. Se poate cumva că ea să nu poată primi niciun răspuns mulţumitor? De pildă putem întreba: “De ce existăm? “. Actualmente, cunoştinţele ştiinţifice de care dispunem până acum ne pot răspunde astfel: “Existăm datorită unor procese biologice şi chimice care au dus la apariţia şi la dezvoltarea fiinţei noastre. “ Pe urmă întrebarea supremă intră şi mai în profunzimea problemei şi dă naştere unor noi întrebări: “De ce există aceste procese biochimice? “, “De ce ne alimentează viaţa şi creşterea? “, “De ce au acest scop? “şi aşa mai departe continuă lanţul misterelor.
     Nu ne ajunge cât ştim, vrem mai mult şi asta ne ambiţionează şi ne potenţează evoluţia în toate sferele cunoaşterii. Este benefic să ne întrebăm în permanenţă, să zăbovim constant pe tărâmul întrebărilor, căci este unul din modurile care ne mijloceşte mersul spre infinitate.

Originea moralităţii

   
     Binele şi răul sunt oare simple concepte născocite de oameni din dorinţa de a implementa simţul ordinii în sângele civilizaţiei? Dacă această ipoteză este reală mă tem că trăim într-o lume stăpânită de minciună, o lume a falselor valori, iar noi nu am face nimic decât să fim supuşii unor idei concepute cu mult timp în urmă.
     Personal tind să cred că această presupunere este departe de adevăr, iar discernământul dintre bine şi rău nu s-a născut ca o simplă noţiune, ci a fost integrat, mai bine zis oferit, odată cu bunul dar al conştiinţei. Prin urmare, conştiinţa de sine, cea de care ne bucurăm toţi a fost înzestrată cu simţul moralităţii de o inteligenţă superioară, de acea instanţă divină, deţinătoare primordială a conştiinţei şi a discernământului. O asemenea dăruinţă din partea forţei creatoare a stat la originea moralităţii fără de care organizarea societăţii noastre nu ar fi fost posibilă. Tocmai de aceea omul poartă rangul cel mai înalt din regnul animal. El moşteneşte o calitate care transcede simţurile trupeşti şi care izvorăşte din adevărata substanţă umană.
     Acum, dacă ar fi să tratez presupunerea enunţată la începutul articolului, cum că moralitatea ar fi rodul creierului uman, credeţi că am fi putut ajunge să ne dezvoltăm singuri această facultate de a judeca binele şi răul? Să stea la baza tuturor acestea, nişte reacţii complexe din organul nostru al inteligenţei? Cine spune că nu e drept să comitem acte precum uciderea, furtul sau orice alt fel de nelegiuire? Zic că ar trebui şi ar fi în folosul nostru să medităm asupra acestei probleme şi să nu căutăm răspunsuri doar la suprafaţă, ci să pătrundem în cele mai profunde nivele ale sinelui, căci acolo vom găsi rezolvarea ecuaţiei.