Dragostea dincolo de timp şi spaţiu

     Dragostea în sensul ei general este atemporală şi aspaţială. Ea a luat fiinţă odată cu Universul şi cel mai probabil se va stinge odată cu el sau poate că va continua să existe într-o lume imperceptibilă. Am putea-o considera o lege nescrisă care ne guvernează realitatea încercând să contrabalanseze tot răul prezent în existenţă. Acţionează prin urmare în slujba binelui şi oricine este capabil să o obţină şi să o întreţină vie în sufletul său, o poate ridica la rangul de virtute.
     Aici nu fac referinţă doar la iubirea care uneşte doi oameni ci la esenţa ei pentru că aşa cum am mai scris într-un articol anterior, ea se poate manifesta sub forme diverese pe care nu oricine le poate accesa pentru a le materializa în viaţa de zi cu zi. Aprofundarea ei se face treptat prin explorarea sinelui şi a celor aproape nouă, cum ar fi părinţii încă din stadele incipiente ale vieţii noastre. De aceea mă declar un susţinător convins al instituţiei familiale, căci aceasta este o temelie în dezvoltarea şi cunoaşterea iubirii. Aşadar luăm contact cu cea din clipa în care deschidem ochii în această lume, apoi crescând în vârsta îi putem studia toate manifestările. Ne iubim pe noi înşine, iubim familia, apoi diferite persoane, dar nu ar trebui să ne limităm, ci să explorăm vasta întindere a dragostei şi să parcurgem toate treptele până când vom putea iubii tot ceea ce ne înconjoară. Vom fi destoinici să găsim iubire şi în cele mai urâte chipuri.
     Încerc astfel să definesc o iubire universală, un sentiment ce poate îmbrăţişa totul. De vom reuşi să-i primim lumina în suflete vom deveni oameni mai nobili, capabili să devină gazde ale binelui. Iubind orice fiinţă sau intraga Creaţie în ansamblul ei, ne vom desprinde de arta răului şi la sfârşitul evoluţiei noastre se va afla o lume lipsită de suferinţă, deoarece e bine cunoscut faptul că nu poţi răni ceea ce iubeşti.

Ciclul vieţii

     

     Ne naştem, trăim şi apoi murim. Facem parte dintr-un ciclu la ale cărui taine încă nu suntem capabili să răspundem integral, dar odată cu trecerea timpului, în mod cert vom descifra mecanismul care fundamentează această succesiune de evenimente pe care o numim viaţă.

     Înainte de toate va fi necesar să descoperim esenţa vieţii sau mai bine spus ceea ce stă la baza acestui principiu. Oare să se rezume totul la simpla stare materială a vieţuitoarelor, captive în evoluţia procesului repetabil naştere – moarte? Sau există ceva şi mai profund care depăşeşte graniţele finite ale trupurilor? Eu aş spune că dincolo de aceşti parametri fizici, se află o forţă interioară de o natură greu de înţeles, mai ales de cei prea angrenaţi în lumea palpabilă, în lumea concretului. Ca mai orice om, mă întreb ce stă ascuns în spatele proceselor biologice şi le animă? Sunt de părere că organizarea lor nu poate exista de la sine ci în mod clar există o intervenţie a unei inteligenţe nevăzute care şi-a pus amprenta şi a proiectat totul şi care cu siguranţă nu s-a mărginit doar la conceperea vieţii ci s-a extins la facerea totului de la micro la macro. De aici se naşte o altă dilemă. Există un mare arhitect care a înfăptuit tot ceea percepem noi astăzi şi tot ceea ne înconjoară? Eu cred că da, însă e doar o părere personală care nu ţine deloc de considerente religioase şi cred de asemenea că însăşi dovada acestei minţi nemărginite care a generat actul creaţiei stă tocmai în complexitatea întregului Univers şi mai ales în faptul că toate fiinţele sunt însufleţite de a aşa numita forţă vitală, viaţa. Pentru a înţelege mai bine acest fenomen ar trebui să ne integrăm cât mai bine în natură şi să-i înţelegem pe deplin procesele şi nu doar pe cele fizice. Schimbarea unghiului din care privim lumea este totalmente necesară în desluşirea misterului.

     Acestea fiind spuse, nu ţine decât de noi şi de voinţa noastă să mergem până la capătul acestei cercetări şi să o abordăm din toate privinţele. Sunt de părere că este singura modalitate de a pricepe complet acest ciclu şi legea de bază care întemeiază viaţa şi poate că odată cu asta ne vom descoperi şi pe noi înşine.

Arta de a dărui

     Faptul de a dărui ne-a rămas ca o ultimă redută în faţa propriei pierzanii. Când dăruim sufletul ni se înnobilează primind o încărcătură care este de cele mai multe ori mai intensă şi mai consistentă spiritual decât dăruinţa sa. Fie că oferim din puţinul noastru ori din averi nemăsurate, legile universale vor avea grijă să ne răsplătească pe măsură sau chiar înzecit, însă am face bine să nu ne aşteptăm doar la recompense materiale, căci arareori se vor ivi acestea ci mai degrabă vom primi în schimb bunuri pentru sănătatea noastră interioară. Spun asta pentru că toţi am experimentat măcar odată acest act prin care ofeream o parte din noi sau o parte din valorile noastre lumeşti unor persoane în nevoie şi la fel de bine am simţit acea mulţumire care îşi făcea repede loc în inimile noastre.

     Privind mai departe putem prea bine vedea că nu trebuie să ne închistăm între obiectele fizice ci să ne permitem să dăruim sentimente, emoţii, fapte şi dintre toate cele pe care le putem oferi în calitatea noastră de oameni cea mai de preţ este dragostea. Ea trebuie privită aidoma unei donaţii şi este necesar să respecte regula necondiţionării, asta pentru a putea fi catalogată drept sinceră şi curată.

     Mergând pe acest drum al carităţii ne vom putea salva societatea şi pe noi înşine de la dezbinare şi rău. Cu paşi mărunţi vom preface asta într-un un mod onorabil de viaţă şi vom căpăta o conduită demnă de statutul noastru de specie aflată la căpătâiul scării evolutive şi de ce nu asta ne-ar putea confirma provenienţa noastră divină.  În cele mai din urmă vom face cu siguranţă din filantropie o artă.

Drumul spre perfecţiune

                                                     


     Care este calea perfecţiunii? Există vreo cale să atingem una dintre nesfârşitele atribute ale divinităţii, oricare ar fi ea ? Eu aş spune că nu. Omul nu poate atinge perfecţiunea obiectivă, dar dacă ar fi să fac o analogie între perfecţiune şi frumuseţe, aş putea să admit că cele două sunt asemănătoare la nivelul subiectivităţii. Conchid astfel că indivzii au tipare proprii după care caută perfecţiunea, de aceea se poate spune că fiecare minte are o percepţie aparte asupra Universului şi a întregii existenţe. Cu toate acestea întreaga umanitate are la bază o piatră de temelie comună tuturor şi anume ecuaţia umană, mai exact abilitatea de a fi om şi pornind de la acest adevăr general valabil aş putea bine să declar că întreaga specie funcţionează după principiul : „ Unitate în diversitate ”.
     Gândesc că nu suntem legaţi doar de caracteristici pur biologice. Cred că asemănarea dintre noi e mult mai profundă. Ea mocneşte în cele mai subtile straturi ale conştiinţei şi este legată întocmai de căutarea perfecţiunii pe care în mod inconştient o asociem cu binele nostru subiectiv. Altfel spus urmărim să ajungem impecabili prin prisma valorilor personale. Asta mă face să mă tem că oamenii trăiesc într-o coeziunie aparentă pe care aş putea să o consider mai degrabă o convenţie de care ne folosim toţi pentru a ne atinge scopurile. Îmi mai rămâne însă o speranţă pe care am enunţat-o mai sus, aceea că unitatea noastră chiar există, dar la un nivel mult prea profund pentru a fi descoperită la stadiul actual de cunoaştere.
     Revenind la perfecţiune, ea prinde formă cel mai probabil în imaginaţia fiecăruia şi poate că e de datoria noastră să ne-o însuşim într-un mod sau altul. Cine ştie? Poate cândva am luat naştere din ea şi simţim mereu dorinţa de a ne întoarce la origine.În ultimele rânduri voi înşirui un citat care poate exprimă cel mai bine drumul nostru : „ Perfecţiunea este limita orizontului „ . Vom tinde uşor uşor spre infinit, căci omul nu se va potoli nicicând să îşi forţeze limitele în această aventură care se va putea dovedi interminabilă.

Cine sunt ?

   

     Cine sunt ? Te-ai întrebat măcar odată sau poate că în peregrinarea ta prin viaţă te-ai pus de atâtea ori faţă în faţă cu tine încât te-ai simţit forţat să îţi afli sorgintea şi aici nu mă refer la obştea trupească ci la cea mai fină esenţă a ta. Şi care să fie aceea? E însuşi aluatul tău primordial, plăsmuit de cine ştie ce intelect, cert superior, pe care eşti dator să îl explorezi şi să îl aprofundezi până în cele mai ascunse unghere, căci aşa cum vei realiza cândva, nimic nu este mai de preţ decât desăvârşirea Sinelui tău. Prin urmare te vei descoperi pe tine, o entitate unică, aflată într-un periplu pe vastul Ocean al Vieţii.

     Nu ezita să te întrebi deseori „Cine sunt?” şi să îndrăzneşti să-ţi acorzi timp ţie şi cercetării tale. Abia atunci vei înţelege raţionamentele vieţii şi logica tuturor lucrurilor. Aşadar începe cu tine înainte să deschizi ochii şi să arunci priviri grăbite spre exterior. Toate întrebările îşi pot găsi răspunsul în lăuntrul tău.

     Să luăm aminte de la veşnicul filozof al lumii, Socrate, care-l îndruma pe Om cu dictonul „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Spun asta pentru a-mi fundamenta ideea şi pentru a demonstra că analiza propriului Eu a fost considerată dintotdeauna o prioritate în formarea fiinţei umane.

     Urmându-te pe tine îţi vei descifra evoluţia şi vei fi capabil să anticipezi evenimentele care au loc împrejurul tău şi pe ale căror scene probabil vei fi actor/actriţă, doar că nu vei mai fi surprins, ci te vei afla în măsură să îţi dirijezi fiecare pas. Treptat vei înţelege că totul a luat fiinţă după acelaşi principiu şi anume că actul oricărei creaţii provine dintr-o minte care s-a revelat înainte de toate sieşi. Devino astfel parte din ansamblul acesta de minţi, lasă-ţi interiorul liber, sufletul, gândurile şi emoţiile şi participă la Creaţie.

Iubirea e o întâmplare

  

    Iubirea e o întâmplare, izvorâtă din cele mai iraţionale motive. Ea se naşte din senin şi trăieşte alimentată de speranţe, gânduri, emoţii şi trăiri. Nu alegem pe cine iubim, la fel de bine cum nu ne algem familia sau locul în care apărem pe lume, de aceea un asemenea sentiment fără de judecată intrigă mintea omului şi îl pune în faţa sinelui.
   Nu de puţine ori se iveşte acea antagonie dureroasă între inimă şi minte, între sufletul sensibil şi cel raţional.Aşadar iubim şi nu ştim de ce. Înclin astfel să cred că este o intervenţie a sorţii şi nici pe departe o altă faţă a hazardului şi poate dacă am accepta asta am putea ajunge mai lesne la desăvârşirea fiinţei noastre. Poate într-un final, Omul va izbândi să alunge suferinţă şi să lase iubirea să primeze, în pofida raţiunii şi spun asta nu pentru că această facultate de cunoaştere prin noţiuni şi judecaţi ar fi dăunătoare spiritului ci pentru simplul fapt că iubirea se simte nu se gândeşte. Nicicând nu vom putea planifica sau socoti cui ne vom dărui inima. O vom face dintr-un imbold sosit de dincolo de limitele noastre umane şi brusc ne vom trezi în faţa unui fenomen al cărui cauză venită din alte sfere, cel mai probabil superioare, va manifesta un profund efect în realitatea noastră - pe care o găsesc inferioară din propriul punct de vedere.
    Aş putea merge mai departe şi să afirm că există mai multe tipuri de iubiri, diferenţiate de contex, dar că toate acestea descind dintr-o Iubire Universală pe care doar cei mai evoluaţi dintre noi o pot atinge. E drum lung până acolo, iar până atunci propun să ne bucurăm de iubirea noastră simplă şi să o facem cât mai curată. În acestea din urmă zic să lăsăm deoparte întrebările şi să ne permitem luxul de a simţi mai mult.

Singurătate

   

      Singurătatea are un gust amar precum acea cafea băută în dimineţile ploioase ori în nopţile albe, în care îţi pierzi gândurile şi emoţiile, lipsită de orice aromă dulce pentru că nu e nimeni care să ţi-o îndulcească.Şi speri în acel timp, cu fiecare înghiţitură luată că va apărea acel cineva, dar nu vine, iar tu te cufunzi în speranţe ce vor deveni nocive.După un timp totul devine adictiv şi concluzionezi că e vremea să scapi din acea afundătura transformată într-un loc de tortură şi durere, însă de cele mai multe ori e nevoie de o ambiţie ieşită din comun, alimentată de convingeri nestrămutate şi curaj.

     Cu timpul, toţi sesizăm cât de mult ne poate afecta singurătatea şi cât de nefirească îi este prezenţa în ceea ce priveşte viaţa în sensul ei general, căci nu există făptură care să nu simtă nevoia de afecţiune, de companie sau de grup.Să nu uităm, faptul că viaţa pulsează în noi e rezultatul a ceva frumos, născut din necesitatea naturii de a izgoni singuratea din ciclul ei, aşa că e de datoria noastră să îi urmăm calea până când vom ajunge la desăvârşire odată cu ea. Nu ne mai rămâne decât să zâmbim şi să acceptăm un dram de speranţă şi puţină luptă.De nicăieri, Universul ne va scoate pe cineva în cale.Acesta este sensul lui..să ne ţină de urât!Noi să vrem…!