duminică, 5 aprilie 2015

Originea moralităţii



   
     Binele şi răul sunt oare simple concepte născocite de oameni din dorinţa de a implementa simţul ordinii în sângele civilizaţiei? Dacă această ipoteză este reală mă tem că trăim într-o lume stăpânită de minciună, o lume a falselor valori, iar noi nu am face nimic decât să fim supuşii unor idei concepute cu mult timp în urmă.
     Personal tind să cred că această presupunere este departe de adevăr, iar discernământul dintre bine şi rău nu s-a născut ca o simplă noţiune, ci a fost integrat, mai bine zis oferit, odată cu bunul dar al conştiinţei. Prin urmare, conştiinţa de sine, cea de care ne bucurăm toţi a fost înzestrată cu simţul moralităţii de o inteligenţă superioară, de acea instanţă divină, deţinătoare primordială a conştiinţei şi a discernământului. O asemenea dăruinţă din partea forţei creatoare a stat la originea moralităţii fără de care organizarea societăţii noastre nu ar fi fost posibilă. Tocmai de aceea omul poartă rangul cel mai înalt din regnul animal. El moşteneşte o calitate care transcede simţurile trupeşti şi care izvorăşte din adevărata substanţă umană.
     Acum, dacă ar fi să tratez presupunerea enunţată la începutul articolului, cum că moralitatea ar fi rodul creierului uman, credeţi că am fi putut ajunge să ne dezvoltăm singuri această facultate de a judeca binele şi răul? Să stea la baza tuturor acestea, nişte reacţii complexe din organul nostru al inteligenţei? Cine spune că nu e drept să comitem acte precum uciderea, furtul sau orice alt fel de nelegiuire? Zic că ar trebui şi ar fi în folosul nostru să medităm asupra acestei probleme şi să nu căutăm răspunsuri doar la suprafaţă, ci să pătrundem în cele mai profunde nivele ale sinelui, căci acolo vom găsi rezolvarea ecuaţiei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu