Dintre toate întrebările pe care omul şi le poate pune, “De ce? “a rămas întrebarea de referinţă, cea care nu dă pace cugetătorilor. Nu este deloc amplă, însă se dovedeşte adeseori a fi urmărită de spectrul infinităţii, deoarece e lesne de observat că nu poate obţine un răspuns satisfăcător şi răsare mereu în urma oricărui răspuns, doar, doar să mai ridice o nouă dilemă.
Iată că două cuvinte, secondate de o punctuaţie, izbutesc să neliniştească apele gândurilor, ducând la un şir nelimitat de alte enigme. Prin urmare, întrebarea “De ce? “constituie un oximoron subtil, pentru că înfăţişează o aparenţă simplă, dar care ascunde o complexitate intrigantă. Asta mă nedumireşte şi mă face să aprofundez şi cu mai multă învârtoşare taina acestei întrebări. Se poate cumva că ea să nu poată primi niciun răspuns mulţumitor? De pildă putem întreba: “De ce existăm? “. Actualmente, cunoştinţele ştiinţifice de care dispunem până acum ne pot răspunde astfel: “Existăm datorită unor procese biologice şi chimice care au dus la apariţia şi la dezvoltarea fiinţei noastre. “ Pe urmă întrebarea supremă intră şi mai în profunzimea problemei şi dă naştere unor noi întrebări: “De ce există aceste procese biochimice? “, “De ce ne alimentează viaţa şi creşterea? “, “De ce au acest scop? “şi aşa mai departe continuă lanţul misterelor.
Nu ne ajunge cât ştim, vrem mai mult şi asta ne ambiţionează şi ne potenţează evoluţia în toate sferele cunoaşterii. Este benefic să ne întrebăm în permanenţă, să zăbovim constant pe tărâmul întrebărilor, căci este unul din modurile care ne mijloceşte mersul spre infinitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu