Paradox

     

     Unul din paradoxurile inerente Omului e preţuirea târzie a unui moment, a unui lucru şi de cele mai multe ori a unei persoane. Încătuşaţi în obezile acestei ciudăţenii, sacrificăm tot ce ne e mai drag pe lume şi tot ceea ce soarta s-a sinchisit să ne ofere. Aşa cădem prada unei torturi care în genere se dovedeşte a fi eternă, o suferinţă care germinează în noi de îndată ce Conştiinţa se dezmeticeşte din înrâurirea paradoxului şi sesizează că a pierdut ce avea mai bun, darurile vieţii, agoniseala inimii. De ce? Poate că era prea sigură de bogăţia ei şi aşa a neglijat-o până când, aproape uitând de ea, a pierdut-o ireversibil.

O singură dată ?

     De ceva amar de vreme, o întrebare mă bântuie neîncetat şi ceea ce este şi mai chinuitor e sentimentul deznădejdii, căci odată cu scurgerea timpului, problema supărătoare îmi pare din ce în ce mai încâlcită şi mai grea de rezolvat.

     Iată care este însemnata dilemă: " Iubim o singură dată în viaţă? ". Mulţi au încercat să mă dumirească şi de cele mai multe ori am primit un răspuns pe care nu l-am considerat mulţumitor şi anume că putem ajunge să iubim de mai multe ori, dar în feluri şi intensităţi diferite, asta din pricina conjuncturilor şi a situaţiilor diferite. Ei bine, acum să vă lămuresc eu pe voi de ce nu mi-am simţit cugetul îndestulat de această soluţie. Cred că nemulţumirea mea s-a tras dintr-o întrebare anexă. Prin urmare mi-a stat în cale următoarea : " Dacă, exceptând adevărata iubire, celelalte experienţe pe care le trăim alături de alte persoane sunt doar senzaţii de ataşament ce joacă rolul unor caricaturi ale acesteia ? " Mai precis, dacă nu cumva avem de-a face cu un joc periculos de halucinant ale unor iluzii de amor. 

     Oricum ar fi, ambele cazuri îmi trezesc temeri. De pildă în eventualitatea în care am fi capabili de o dragoste unică, mă gândesc la posibilitatea de a o pierde pentru totdeauna, fără vreo şansă de recuperare, iar dacă ar fi să ne pomenim într-o aşa circumstanţă, care fără tăgadă ar declanşa un carnaj lăuntric peste măsură de dureros, ne-ar rămâne totuşi consolarea acelui paradox pur omenesc de a nu preţui la momentul oportun ceea ce avem. Pe urmă ar sosi consecinţele nemiloase precum dorul sau căutare stăruitoare a persoanei iubite în alte persoane şi cum de nu vom găsi nicicând un alt om care să ne satisfacă asidua căutare, vom sfârşi nemulţumiţi, pierduţi într-un sevraj amoros fără a găsi " drogul " potrivit.

     Privită din celălalt unghi, problematica aceasta îmi stârneşte temeri la fel de intense, deoarece mi s-ar destrăma crezul sufletului pereche şi nu numai. În situaţia în care experimentăm iubiri diferite, cum vom şti cine va fi acel/a care ne va întruni toate năzuinţele şi ne va sta alături o viaţă? Răspunsul ar părea că se iveşte repede, am spune de îndată că bagajul de cunoştinţe pe care l-am acumulat pe parcursul relaţiilor anterioare ne va uşura alegerea şi ne va deschide larg ochii. Pare simplu, nu? Iată că nu este, căci oare vom ştii noi când se va fi strâns suficientă experienţă? Poate că se va putea ivi oricând, de oriunde ceva sau mai bine zis cineva, care ne va contesta tot ceea ce credeam că ştim deja şi aşa mai departe ar putea continua la nesfârşit.

     Acum în sfârşitul acestui articol, pe care-l găsesc oareşicum trist, vă invit să ne adunăm minţile şi să reflectăm împreună.

Entropia amorului

   
     Nicicând nu va putea fi cuprinsă tema iubirii într-un articol exhaustiv, de fapt discuţiile ce o privesc în toate variaţiile şi formele ei poartă pecetea infinităţii. Încă din zorii civilizaţiei, omul încearcă să o explice şi ca de fiecare dată se poticneşte la graniţa logicii. Poate că repetăm aceeaşi greşeală încercând să aplicăm explicaţii raţionale unui fenomen de natură imaterială ce nu poate fi demonstrat prin mijloacele ce-i drept mediocre al ştiinţei, însă trebuie să precizez că nu fac referire la instinctele primare de atracţie sexuală, ci la amorul pur, care păşeşte cutezător peste limitările trupeşti.
     După cum mi-am propus, voi trata treptat subiectul amorului, iar în articolul de faţă mi-am zis să subliniez o latură bizară a sa, aproape paradoxală aş putea spune şi anume antagonismul dintre beneficiile sale şi efectele negative la care putem fi supuşi atunci când ne îndrăgostim. Cu alte cuvinte, iubirea soseşte în vieţile noastre poleită cu intenţii şi vise frumoase, dar la fel de bine poate stârni în noi un leviatan de nestăvilit care ne poate arunca în haos şi nelinişte, în suferinţă şi autodistrugere.
     Pentru început constat influenţa pozitivă a dragostei asupra umanităţii. Ne-a dăruit înainte de toate viaţă, ne-a adus ordine, pace, a îmblânzit până şi cele mai învârtoşate inimi şi ne-a învăţat că undeva în lăuntrul nostru sălăşluieşte un ego sentimental, doar că amorul este supus entropiei, atunci când nu este întreţinut cu aceeaşi patimă şi astfel se epuizează până când sfârşeşte ca o amintire intimă bântuită de dureri.
     Îmi doresc să nu trezesc teamă în voi cu această realitate a entropiei, ci să vă conştientizez că iubirea trebuie întreţinută constant aidoma unei văpăi, altminteri se va consuma fără tăgadă. Investiţi în iubire şi nu-i lăsaţi flăcăra să se stingă în uitare.

Jocul buzelor

     Buzele se deschid precum braţele unui june, pline de vlaga endemică tinereţii, pe urmă se cuprind într-o îmbrăţişare suavă şi-apoi se desfac iarăşi lăsând limba să articuleze un R suav. Astfel pronunţăm „Amor „ca şi când i-am elogia subtil fineţea şi cu patimă ne-am înfrupta duhurile cu prisosinţă din bunătatea sa. Pare un joc nevăzut la care participăm cu toată compoziţia noastră umană, căci nu doar buzele se desfăta rostind amorul, ele doar îi eliberează în eter încărcătura.
     Iată pricina pentru că ni s-a lăsat graiul. Avem trebuinţă de a ne împărtăşi gândurile, trăirile, emoţiile şi pentru a aduce pe lume cuvinte divine. Cu alte cuvinte am primit un dar ce poartă imensa datorie de a ne feri gurile şi inimile deopotrivă de râncezirea ce vine odată cu pucioasa vorbelor dezgustătoare, deci zic să nu fim ingraţi şi să ne folosim cu chibzuinţă de acest har.
     Acum voi lăsa deoparte încântarea buzelor şi joaca lor responsabilă şi vă voi mărturisi că acest articol înfăţişează o fărâmă dintr-o temă mai amplă. Am pornit de la cuvântul „Amor” ca parte exterioară sau mai degrabă ca un antet al dragostei. Pe parcurs o să îndrăznesc mai mult şi voi aprofunda cu alte articole toate faţetele ei. Ca încheiere, vă invit să îmi fiţi aproape pentru a explora frumosul sentiment în toate miriadele sale de manifestări.

Fără instrucţiuni

   

     Dragostea, sentimentul suprem şi plin de taină, poate fi lesne comparată cu un instinct sau cu o necesitate proprie omului, căci ea pare să descindă din nevoia primordială a perpetuării. Totuşi nu mi-ar plăcea să o privesc din punctul acesta de vedere lipsit de substanţă şi valori subtile, ci mi-ar conveni să văd dincolo de latura ei carnală unde aş putea găsi frumuseţea ei ravisantă şi adevăratul ei scop, acela de a împreuna suflete.
     Oricât de profundă i-ar fi originea, este evident că ea posedă nişte caractere instinctuale, nişte reflexe pe care veritabilii îndrăgostiţi le manifestă de cele mai multe ori fără băgare de seamă. De pildă, atunci când iubim cu însufleţire avem tendinţa inconştientă de a ne plasa pe locul secund, de a ne dărui într-atât de mult încât să uităm de persoana noastră ori de a exprima o grijă dulce pentru omul de alături. Astfel dragostea îmbunează şi desfiinţează egoismul pentru a crea o lume mai bună.
     Toate acestea converg într-o idee principală care vizează iubirea şi anume că aceasta nu are nevoie de instrucţiuni, ea nu se învaţă şi nu există oameni care să predea o asemenea disciplină. Chintesenţa îi stă tocmai în afirmarea ei automată ce se declanşează atunci când fiinţa noastră hotărăşte că e gata să se dăruiască.
     În ultimele rânduri vă sfătuiesc să analizaţi cui vă oferiţi inimile, să cercetaţi în amănunt reciprocitatea şi dacă sentimentele pe care le primiţi poartă însuşirea unei iubiri autentice.

Goana după vise

     La temelia oricărui proiect, indiferent de natura sa, a stat un ansamblu de idei, care hrănite fiind de ambiţii, care mai de care mai înflăcărate, s-au metamorfozat în vise, depăşindu-şi astfel condiţia de simple concepte. Trecerea lor este uneori anevoioasă, alteori efervescentă ori efuzivă, însă nu ne putem îndoi că acest tărâm oniric, germinat din noţiuni primare, ne-a clădit lumea în care trăim.
     Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să cugetăm la o dimensiune privată de oameni visători şi de goana lor neostenită după aspiraţii.Cu toate că mi se pare ceva de neconceput, ceva de ordinul irealului, voi intra în această experienţă imaginativă şi mă voi strădui să întrevăd câte ceva. Lăsându-mi deoparte latura creaţionistă, zăresc o lume în care omul nu a evoluat şi nu s-a ridicat nici pe departe stăpân peste regnuri şi Pământ. E încă o fiinţă primitivă cu grave handicapuri volitive şi intelectuale.
     Gândesc că există o corelaţie între intelect, voinţă şi vise. Astfel, intelectul generează ideile care avansează la gradul de vis, aspiraţie şi-apoi alimentate de forţa volitivă ajung să se materializeze. Prin urmare, sunt de părere că ar trebui să fugim cu mai mult aplomb până când ne vom isprăvi dezideratele. Pe de altă parte acest act visării ne va ţine minţile sănătoase şi capabile să-şi manifeste harul creaţiei.
     La final vă înaintez un gând sosit printre rândurile acestea şi anume: Nu cumva un Univers lipsit de caracterul visării e un paradox? Poate că într-un mod sau altul, întreaga existenţă s-a născut dintr-o goană divină după vise. Vă las să cugetaţi...

Întrebarea supremă

   
     Dintre toate întrebările pe care omul şi le poate pune, “De ce? “a rămas întrebarea de referinţă, cea care nu dă pace cugetătorilor. Nu este deloc amplă, însă se dovedeşte adeseori a fi urmărită de spectrul infinităţii, deoarece e lesne de observat că nu poate obţine un răspuns satisfăcător şi răsare mereu în urma oricărui răspuns, doar, doar să mai ridice o nouă dilemă.
     Iată că două cuvinte, secondate de o punctuaţie, izbutesc să neliniştească apele gândurilor, ducând la un şir nelimitat de alte enigme. Prin urmare, întrebarea “De ce? “constituie un oximoron subtil, pentru că înfăţişează o aparenţă simplă, dar care ascunde o complexitate intrigantă. Asta mă nedumireşte şi mă face să aprofundez şi cu mai multă învârtoşare taina acestei întrebări. Se poate cumva că ea să nu poată primi niciun răspuns mulţumitor? De pildă putem întreba: “De ce existăm? “. Actualmente, cunoştinţele ştiinţifice de care dispunem până acum ne pot răspunde astfel: “Existăm datorită unor procese biologice şi chimice care au dus la apariţia şi la dezvoltarea fiinţei noastre. “ Pe urmă întrebarea supremă intră şi mai în profunzimea problemei şi dă naştere unor noi întrebări: “De ce există aceste procese biochimice? “, “De ce ne alimentează viaţa şi creşterea? “, “De ce au acest scop? “şi aşa mai departe continuă lanţul misterelor.
     Nu ne ajunge cât ştim, vrem mai mult şi asta ne ambiţionează şi ne potenţează evoluţia în toate sferele cunoaşterii. Este benefic să ne întrebăm în permanenţă, să zăbovim constant pe tărâmul întrebărilor, căci este unul din modurile care ne mijloceşte mersul spre infinitate.

Originea moralităţii

   
     Binele şi răul sunt oare simple concepte născocite de oameni din dorinţa de a implementa simţul ordinii în sângele civilizaţiei? Dacă această ipoteză este reală mă tem că trăim într-o lume stăpânită de minciună, o lume a falselor valori, iar noi nu am face nimic decât să fim supuşii unor idei concepute cu mult timp în urmă.
     Personal tind să cred că această presupunere este departe de adevăr, iar discernământul dintre bine şi rău nu s-a născut ca o simplă noţiune, ci a fost integrat, mai bine zis oferit, odată cu bunul dar al conştiinţei. Prin urmare, conştiinţa de sine, cea de care ne bucurăm toţi a fost înzestrată cu simţul moralităţii de o inteligenţă superioară, de acea instanţă divină, deţinătoare primordială a conştiinţei şi a discernământului. O asemenea dăruinţă din partea forţei creatoare a stat la originea moralităţii fără de care organizarea societăţii noastre nu ar fi fost posibilă. Tocmai de aceea omul poartă rangul cel mai înalt din regnul animal. El moşteneşte o calitate care transcede simţurile trupeşti şi care izvorăşte din adevărata substanţă umană.
     Acum, dacă ar fi să tratez presupunerea enunţată la începutul articolului, cum că moralitatea ar fi rodul creierului uman, credeţi că am fi putut ajunge să ne dezvoltăm singuri această facultate de a judeca binele şi răul? Să stea la baza tuturor acestea, nişte reacţii complexe din organul nostru al inteligenţei? Cine spune că nu e drept să comitem acte precum uciderea, furtul sau orice alt fel de nelegiuire? Zic că ar trebui şi ar fi în folosul nostru să medităm asupra acestei probleme şi să nu căutăm răspunsuri doar la suprafaţă, ci să pătrundem în cele mai profunde nivele ale sinelui, căci acolo vom găsi rezolvarea ecuaţiei.

În lumea necuvântătoarelor

   

     Atunci când cuvintele ori vorbele nu pot fi glăsuite, ele se materializează într-un alt fel de grai, cel al trupului. Prin această cale mută se pot exprima sentimente şi gânduri, bune sau rele şi trebuie ştiut că acest mod de manifestare al trăirilor lăuntrice este comun tuturor vieţuitoarelor. Eu îl găsesc cel mai sincer dintre toate formele de comunicare şi exceptând limbajul corporal, inconştient al oamenilor, cea mai francă exprimare a sa se află în lumea animalieră.
     Oricare dintre noi a fost martorul unei lecţii de sinceritate din partea unei necuvântătoare şi asta mă face să mă întreb care este provenienţa unei asemenea însuşiri nobile. Am hotărât pentru început să analizez îndeaproape taina şi unde aş fi putut găsi răspunsuri mai elocvente decât în viaţa câinilor mei, aşa că le-am studiat gesturile, care ce-i drept uneori păreau să nu aibă vreo noimă, modul de organizare, ierarhia care s-a stabilit în curte, dar ceea ce mi-a întins tava cu răspunsul a fost privirea lor. Stând tăcut şi observându-le traiul, unul dintre ei a venit să se gudure pe lângă mine şi în acele clipe i-am văzut ochii cristalini, dar nu aspectul lor contează ci ceea ce transmiteau ei. Nu era o privire profundă precum cea a unui om, dar avea la fel de multă substanţă, mai precis era încărcată de sinceritate pură răsărită din inocenţa lor, căci animalele nu voiesc răul nicicând, nici măcar nu îl cunosc. Ele se ghidează după instrucţiuni ancestrale, dobândite de la strămoşii lor şi iată că spre deosebire de noi, celelalte specii de pe Terra au rămas hărăzite să păstreze acest dar al inocenţei şi al necunoaşterii răului.
     Conchid că ar trebui să le protejăm acea sacralitate a nevinovăţiei şi de ce nu să scoatem din noi, din cele mai adânci locaşuri ale sufletelor noastre ceea ce am avut cândva, anume bunătate necondiţionată inspirată cel mai probabil de către divinitate. În final vă las cu un citat foarte grăitor la care toţi ar trebui să luăm aminte, aşadar să-l cităm pe Feodor Dostoievski: "Iubeşte animalele: Dumnezeu le-a dat gândire rudimentară şi bucurie netulburată. Nu le deranja bucuria, nu le hărţui, nu le priva fericirea lor, nu lucra împotriva intenţiei lui Dumnezeu. Omule, nu te mândri cu superioritatea faţă de animale; ele nu au păcat, dar tu, cu măreţia ta, pângăreşti pământul prin existenţa ta şi îţi laşi urmele prostiei după tine - aceasta, e adevărată pentru aproape fiecare dintre noi!"

Între vis şi realitate

   

 
     Înainte se întinde o câmpie ce pare nesfârşită, iar tu alegeri pe ea încercând să-i dai de capăt. Simţi aerul plăcut, simţi iarba care se culcă sub tălpile tale desculţe şi mireasma unor flori îndepărtate, apoi fuga ta se frânge. Nu mai poţi să baţi necontenit acele meleaguri. Ceva te opreşte brusc şi o slăbiciune îţi îmbrăţişează tot corpul până ce cazi secerat/ă în verdeaţă.
     Într-o altă scenă, care se porneşte pe nesimţite, te afli la o masă lungă, îmbelşugată cu bunătăţi pe care nu le-ai mai gustat nicicând, iar de o parte şi de alta a mesei stau cuminţi persoane învăluite de un aer familiar, dar pe care cu greu le-ai putea numi. Cu siguranţă le-ai văzut cândva aşa că trecând mai departe, guşti din prăjitura aşezată înaintea ta. Oh! E atât de bună! E dulce aşa cum îţi place ţie, iar prin conţinutul ei pufos poţi simţi nuca sfărmată pe care o adori. Totul e atât de real încât mintea ta nici nu îşi pune întrebări legate de veridicitatea celor întâmplate, până când o forţă te sustrage din lumea aceea şi te scoate la realitate. Dar stai puţin! Care realitate!? Mai devreme ai fost părtaş/a unor scene atât de reale care ţi-au excitat întreaga arie a simţurilor. Ai perceput mirosul florilor, atingerea blândă a curenţilor de aer, gustul prăjituri, vocile unor persoane şi nu în ultimul rând parcă ochii ţi-au fost martori la toate acestea.
     De fapt a fost un vis, iar tu tocmai te-ai trezit în lumea pe care toţi o judecă a fi cea concretă, dar tu om al întrebărilor eşti departe de aţi găsi lămurirea, căci te miri şi te întrebi care ar fi cea mai justă definiţie a realului. Aşadar te încarci cu o îndoială pe care mulţi ar etichetat-o de ne luat în seamă, însă continui şi iei la cunoştinţă mai târziu cât de subţire e hotarul dintre vis şi realitate. Treptat, cu fiecare noapte bântuită de vise, ajungi să îţi conteşti propria existenţă până când aidoma lui Descartes te lepezi de credinţa în simţuri şi rămâi cu o singură certitudine, cea a cugetării.
   
     "Cogito ergo sum / Cuget deci exist” – R. Descartes.